Sfârşitul de mai înseamnă, pentru mine, miros intens de tei, după cum teiul este , de ani buni,asociat , în mintea mea şi, mai ales în inima mea cu ...sesiunea....Sigur, au trecut ani buni, tocmai de aceea şi grei (10?!)de când am fost nevoită să închid uşa după ultima oră de curs.De fapt, cred că, mai degrabă, am tras după mine uşa(acel reper al vieţii mele nu va putea fi niciodată închis!),repetând, caraghiosul , dar amarul gest al fratelui Păcală...şi ducând cu mine, în lumea cea mare şi amară, emoţii, speranţe, vise , tocmai pentru a le dovedi că nu sunt deşarte.Am reuşit , oare?!
Mergând mai departe pe firul aventurii acesteia impuse de nu ştiu ce hore serafice, am avut convingerea că se vor ivi , la tot pasul , secunde, oameni, locuri demne de imortalizat în suflet....Din păcate, însă, timpul nostru nu îşi deschide corect clipele, nu le ,,repartizează''(ce termen frust!)echitabil aromele, încât ajungem sau, mai degrabă, ne ajunge o vârstă când viaţa nu mai miroase a mai nimic.Nici cel mai puternic odorizant din lume nu mai poate face faţă absenţei de nuanţă care ne dezamăgeşte amar papilele sufleteşti!
Şi atunci ...nu ne rămâne decât un gest ,a câta oară repetat!.....,,ochirea retrospectivă'', colac de salvare ,reper dulce -amărui care dă consistenţă clipei seci a prezentului.E minunat, chiar incredibil să redescopăr oameni şi locuri în care sufletul meu , cu toate trenele lui , din ce în ce mai ample, aş spune nesfârşite, încape perfect, ca piciorul Cenuşăresei în magicul condur!Casa bunicilor, sufletul bunilor dragi, baza din Caragiale, ochii lui Miki, visele ei în care vreau să fiu şi eu măcar un grăunte colorat(aşa, e dragul tinereţii), făşia de pământ care mă rabdă de atâta vreme....
Prezentul nu e decât o lampă umilă care , prin pâlpâirea ei neputincioasă, aprinde, mai mult de nevoie şi fără niciun merit personal, un trecut -pecete, recuperabil (ce bucurie!), măcar aşa, în oglinzi interioare....!
