Timpul este un corn al abundenţei din care se revarsă , după noroc, avalanşe de culoare sau ,,noian de negru''...totul ţine de ,,toanele''lui Cronos sau de rezultatul jocului de cărţi încheiat recent la Casinoul din cer...
Pentru mine,istovirea acelor din perete înseamnă un motiv în plus de spaimă, de strângere în cochilia din piept şi de....meditaţie...
,,Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire ...totuşi, te rog,opreşte ,Doamne , ceasornicul cu care ne măsori destrămarea''devine, aşadar, mai mult decât rugăciune de taină, sunt vorbe care iau proporţii uriaşe în raport cu mărunţenia fiinţei.Sunt vorbe la care mă raportez adesea, mai bine zis tot timpul , eu, în dureroasa încercare de a fi, cu gâtul întins către mai susul condiţiei de OM.
Pentru mine, timpul înseamnă aliat numai prin forţa ,,ochirii retrospective'' pe care ne-o permite nouă firea, ca o recompensă plăpândă pe care o dai, risipită în firimituri umile, săracilor, după prânzul tău de rege atotputernic.
Privesc în urmă şi numai aşa supravieţuiesc.Mă apasă fiecare secundă care nu mai are nici măcar puterea să-şi ascundă hidoşenia terestră, nicidecum să mai şi promită echilibru sau să devină reper , poit d'appui...
Trec prin timp ca printr-o pădure nesfârşită şi mă apăr de firele ei de întuneric şi am obosit să mai caut ,,căsuţa pădurarului''...Ceasornicul e perfid, e sarcastic şi laş...tocmai pentru că niciodată nu am văzut clepsidre care să curgă pe dos, adică în folosul muritorilor de rând...
Existenţa noastră este blestemul a cărui ispăşire nu se termină niciodată , iar tristeţea fiinţei constă tocmai în faptul că ne trezim , la nesfârşit, răzând şi acceptându-ne vergelele fiinţei ca pe un dat hotărât nouă cu mult înaintea primului ţipăt (paradoxal, acesta rămâne singura probă a lucidităţii umane, risipite, stupid, după cel dintâi exerciţiu curajos de respiraţie).Ne obişnuim cu Răul pământesc şi-l preluăm, latent, ca mersul pe bicicletă şi nici nu mai crâcnim ,iar de visare nu mai vorbim niciodată...
Reacţionăm, totuşi, iar răspunsul acesta ia , adesea(helas!)forma războiului cu feţe diverse, dar ceea ce merită deplâns este tocmai faptul că acest conflict , devenit CONFLICT, aduce faţă în faţă tulpini ale aceluiaşi COPAC, oamenii , care uită că execută cu toţii, exerciţiul aceleiaşi TRAGEDII existenţiale.În acest context în care umilinţa şi orgoliul rizibil , prin inutilitate , devin melanj surprinzător, SOLIDARITATEA devine termen încifrat şi nimeni nu mai are chef să-i desluşească înţelesul...
Ne îndreptăm tot mai des spre intersecţii haine a căror soluţie ne scapă şi nu mai ştim unde stă ascuns capătul salvator al drumului care îşi refuză titlul de Cale.
Suntem peregrini fără timp, călători trişti deveniţi ,,măşti râzânde''şi repirăm ,mecanic ,acelaşi aer mincinos , fără să avem BLÂNDEŢEA şi INSPIRAŢIA de a ne ţine de mână...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu