Mă întreb cât ar putea costa un zâmbet...şi mă pune naiba să mă joc în felul ăsta , adică de-a idealul...taman când mi se dovedeşte cu acte în regulă că simpla ridicare a colţurilor gurii e inginerie rară, presupunând , din partea autorului, sforţări sisifice la care nu este dispus, tocmai pentru că nu se dă nimic în schimb...
Nu mă laud defel, dar observ, tâmp, nu narcisist,că produc aşa ceva inconştient, dar bucuros şi natural...şi nu mă uit instantaneu în sus , intru invocarea paparudică a ploii care spală şi petele grele...de pe suflet...
Conceptul de reciprocitate în zâmbet nu mai trece prin mintea nimănui...dar CRED că mai există oameni cu potenţial ludic şi ne-serios cum greu se mai vede cu ochiul liber...şi mă uit zilnic pe cerul fiinţei , sperând să apară un chip binevoitor...dispus la exerciţiul surâsului...
Allez, souriez!
De ce nu scrieti mai des ?
RăspundețiȘtergereDin păcate, din lipsă de timp...Ştiu că e un răspuns banal şi o scuză la îndemână, dar e adevărat.În plus, blogul ăsta e doar un jurnal destinat mie însămi, o cale de a mă revedea, periodic, aşternută pe oglinda de ,,hârtie''...Mă citesc singură(narcisism, sete de certitudini?)în primul rând dintr-o nevoie de evoluţie pe care o simt , latent, dar tot mai pregnant în interior....
RăspundețiȘtergereScriu rar şi penru că nu îmi dau voie să nu scriu consistent , iar cotidianul năucitor prin care mă strecor nu e întotdeauna generos ...Promit să revin cu ...vorbe, dar nu ,,vorbe''!