- Nonemi, unde e cerul furnicilor?
-Urmează săgeata de petunii din grădină!Calcă încet şi milos!...îşi lipi urechea de coaja nucului din grădină.
-Hmmmm...eu cred că se ascunde în miezul grăunţei din care îşi desface curcubeul ...rărunchii...
-Ce e un curcubeu?
-Sunt îngeri!
-Ce fel de îngeri?
-Hmmmm, Acajou, sunt îngeri care se joacăăăăăăă!Ai tăi nu ţi-au povestit niciodată despre asta?
-Nu !Au aşa de puţin timp!
-Atunci sunt foarte săraci!Eu am auzit că TIMPUL e dar nepreţuit.Fiecare om primeşte la naştere un fel de monede mărunte ascunse în nişte sticluţe gemene.Şi fiecare secundă trăită le cere în schimb o monedă pe care ei sunt nevoiţi să o lase să cadă din sticluţa de sus în cea de jos.Schimbul ăsta se cheamă Timp...
-Hmmm, interesant!
-Oare cum e în casa melcului din dulapul meu de haine? se întreba Nonemi, piciul în bermude ecosez...
-Sunt şosetele asortate la pantalonii fumurii!îl aduse Aacajou, amicul său, cu picioarele pe Pământ...(cine are nevoie de asta?!...mă rog...)
-E un melc trăsnit !Ieri, mi-a spus chiar o poveste arogantă!
-Hehe, poveştile nu sunt niciodată arogante!
-Ba sunt , cu siguranţă!Şi ştii de ce?Pentru că le aud ,mereu numai de la oamenii mari...Ei sunt mereu aroganţi!
-De ce spui asta?Defineşte AROGANT!
-Păi, arogant e poştaşul care mă anunţă grăbit că Olandino, prietenul meu din Lună, nu mi-a trimis nicio scrisoare.Tot el îmi spune să-mi bag minţile în cap:nu există prieteni în Lună, iar Oly e doar în capul meu.Păi, atunci nu-i de ajuns ca să mă bucur şi să nu mă simt singur?!Şi , mai ales, cum adică să-mi bag minţile în cap ?E o metaforă, dar el nu ştie.Vreau să-l încurc.E o metaforă, amice!
-O metaforă?
-Adică lumea pe care o văd când privesc prin gaura cheii...
Acajou căzu pe gânduri.Prietenul său îl uimea, într-adevăr.Îl subestimase pe puşti până atunci.Dar e drăguţ că a reşit să-şi schimbe optica asupra lui!Optica e un cuvânt auzit la TV, la ceva pe care mama îl numeşte buletin de ştiri.Ce plicticos!dar , recunoaşte, l-a fascinat felul cum sună.Totuşi, îl frământă povestea cu gaura cheii.Se hotărî să-l iscodească din nou pe piticul ăsta încrezut:
- Spuneai ceva de gaura cheii.Cum adică?Tu te holbezi la cer pe gaura cheii?Ce te costă să deschizi fereastra?!
- La ce bun atât efort când un cerculeţ albastru mă face fericit?!Ţie-ţi trebuie un lan uriaş de grâu ca să înţelegi ce culoare au macii?!
Auzindu-l pe piciul din faţa lui, Acajou îşi rotunji şi mai tare ochii a mirare.
(Oare unde văzuse el maci şi, mai ales, cine-l învăţase să-i caute printre spicele de grâu?)...
Ar fi vrut să ştie mai multe despre omuleţul din faţa lui.Pe negândite, îi veni o idee şi se hotărî să-l pună la încercare, să-l atragă într-un joc cu întrebari şi răspunsuri.Era sigur că, în câteva minute, micuţul se va plictisi şi îşi va căuta căluţul de lemn pe care se lăudase că l-a primit de la un beduin pentru fapte bune..Iar el , Acajou, îşi va râde în gând, bucuros că avusese dreptate : piticii nu pot fi înţelepţi!
Începu jocul, un fel de ,,cache-cache''nevinovat .Credea el că i-ar plăcea unui pitic....va urma...
-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu