-Ascultă, micuţule, vrei să jucăm TROCANDO?
Omuleţul îl privi cu mirare pe lunganul din faţa lui şi se făcu parcă şi mai mic,cum se uita, aşa, cu fruntea ridicată spre el,ca atunci când o furnică îndrăzneşte să se uite la soare înaintea şefei de muşuroi.
-Hmmm, ce e Trocando?
-Un fel de schimb:eu îţi dau o întrebare,tu, în schimb, îmi oferi un răspuns.Ei, ce zici?
-Fie!Te ascult!
-Hmmm, mai întâi, cine eşti şi de unde vii?
Fără măcar să clipească, Nonemi, ca şi cum i s-ar fi citit gândurile cu această întrebare simplă,zise:
-Ai dreptate, să mă prezint:Nonemi!
-Doar atât?
-E suficient ca să-ţi pot răspunde când mă chemi.Oamenii mari cred că e nevoie de mai mult, dar eu ştiu cămai multe nume ar suna ca nişte titluri adăugate...aşa, ca o coadă.M-ar încurca atunci când intru undeva,poate chiar într-o inimă,oricât de încăpătoare ar fi ea...şi-apoi....cine are nevoie de titluri?!
(- Ce caraghios!îşi zise Acajou)
-Nonemi, deci, spune-mi ,de unde vii tu?
Piticului i se lumină pe loc chipul şi, cu un gest prin care parcă îmbrăţişa aerul din faţa lui, zise:
- Vin din pantofiorii ăştia de satin, priveşte-i!...şi ,arătând cu degetul spre picioruşele rozalii ,îşi începu povestea:
-Mama îşi dorea mult un băieţel bucălat ca mine ,iar el nu ştia drumul spre ea.Atunci, i-a venit o idee...A deschis ferestrele larg şi a privit cerul.Deodată. o voce de zână i-a şoptit sfatul ei:
-Draga mea, ştiu cât de mult îţi doreşti un copil.Îl vei avea în curând dacă vei şti să urci treptele către el.Mâine, în zori, priveşte cerul , dar e de ajuns să te uiţi prin gaura cheiişi să-ţi pui cea mai arzătoare dorinţă.
Uimită, mama a zis:
-Dar e , oare , de ajuns doar gaura cheii pentru rugăciunea mea?
-Cerul îşi cunoaşte dezmărginirea, chiar dacă tu vezi doar un cerc albăstrui.El te vede şi îţi va şti păsul...
- Aşa voi face, a spus mama , supusă, deodată,Vocii fermecate .Şi apoi?
-Mâine vei vedea!
După o noapte plină de emoţie pentru că nu ştia ce va urma,mama s-a trezit, curioasă şi nerăbdătoare .A alergat iute la fereastră:ziua îşi înmuiase deja zorii în aur strălucitor...cerul era prea cuminte ca să vestească vreun zon de barză prin preajmă.Un pic dezamăgită,mama a mes spre camera de oaspeţi şi, când se gândea mai puţin, a zărit aceşti pantofiori de satin.Teribil s-a mai bucurat de micii vizitatori,dar, mai ales,s-a gândit că acesta este primul semn bun pe care Vocea i-l rimitea.Cu zâmbetul pe buze, s-a aşezat , cuminte, pe pragul casei , contemplând minunea din palme...(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu