-Ia aminte, s-a auzit, deodată,glasul cunoscut şi îndrăgit care-i trezise speranţa unui vis împlinit.Draga mea, ia aminte la ce îţi voi spune acum:ţii în mâini un suflet de copil de care va trebui să ai grijă de aici încolo.
-Glas de clopoţel, aievea-mi vorbeşti?Nu-ţi râzi de mine, oare?!Sunt doi minunaţi pantofiori de satin , dar până la suflet e cale nesfârşită...
-Porunca e să mă asculţi cu sfinţenie şi...vei vedea!Noaptea e şoaptă Divină!
-Ciudate vorbe, greu de descurcat!Dar am să văd, poate somnul de noapte mă ajută să înţeleg...
Şi iese Mama în arşiţa zilei, sădeşte florile în grădină, pregăteşte siropul de soc, plăcinta de iasomie...Apusul îşi aşternea genele grele peste lume, ca o cortină catifelată de tăcere.Somnul...era aproape.
Aşa cum îi promisese încă din zori, Glasul s-a întors să-şi spună povestea mai departe:
- Până la suflet e cale lungă,spuneai.Şi nu greşeşti crezând asta.Dar orice cale lungă are un capăt.Depinde de tine dacă va fi sau nu unul fericit.Mâine vei găsi în prag un coş plin cu grăunţe.Alege din ele numai două şi sădeşte câte una în fiecare condur de satin.Stropeşte cu grijă şi aşteaptă!Vei vedea ce va urma!
-Bine, dar cum voi şti să aleg cela mai bune grăunţe?!
-Ascultă-ţi inima!Să ai mintea curată şi sufletul uşor!
-Dar ce ar putea rodi din două grăunţe sădite în pantofiorii ăştia minusculi?!!
-Hmmm, dacă vei alege grăunţele porivite...va fi un fel de ...dar nu ştiu cum te numeşti:dacă ai fi Pygmalion , rodul s-ar chema Galateea;dacă numele tău este Bourdain....îţi va ieşi o supă de melci bine ticluită.Ai grijă, însă, la mirodenii!E vorba de fineţe aici!Orice pas greşit poate fi EROARE MAJORĂ!
-Păi eu mă numesc MAMĂ, zise Mama mea, cu gândul la visul ei cel mare.
-Atunci, va trebui să ştii să alegi două grăunţe anume:MINTEA şi SUFLETUL.Dar, mai ales, să ai grijă undeo sădeşti pe fiecare!
-Am să fac cum îmi spune Vocea din adânc!
Şi Mama merse în zori, se spălă cu rouă nouă din cupele crinilor din grădină,îşi netezi părul cu degetele înmuiate în apă de izvor şi, după ce şopti rugăciunea de ZI BUNĂ,merse, nerăbdătoare, în prag.Acolo o aştepta coşul cu grăunţe.Erau câteva mii, dar Ea, aproape fără să clipească, alese numai două.CELE DOUĂ...
Şi o picură pe prima în pantofiorul stâng şi o numi INIMĂ, iar pe a doua în cel drept şi-i zise MINTE.Apoi lăsă condurii unul lângă altul şi rugă din nou Cerul să-i binecuvânteze.
Ca prin minune, din gaura cheii de la odaia ei, Mama văzu aievea o lumină albăstruie care îşi cobora blând raza către perechea de botine, învăluind-o în aur fluid.
Din acea zi, păzite cu străşnicie şi învăluite în lumină caldă, cele două grăunţe au început să rodească.Stând una lângă alta,ramurile lor s-au îmbrăţişat şi au început să capete o formă unică:două mânuţe, două picioruşe, un trupşor auriu, ochi de mure, GLAS DE CLOPOŢEL...
Văzând minunea din pantofiorii de satin, Mama s-a apropiat cu uimire.Atunci ne-am recunoscut şi, cu toate că sunt puţine certitudini în lume, de una sunt sigur, Acajou:Dumnezeu m-a mângâiat cel puţin o dată până acum...iar asta s-a întâmplat cănd eu şi Mama ne-a privit prima dată în ochi!
Vezi, asta e povestea ivirii mele ...
Se lasă tăcere, cortina ,,se simte'' să cadă , măcar pentru câteva secunde...Apoi ..punct şi...de la capăt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu